Stăpân mă cred pe tainele naturii

Când rup o creangă sau strivesc o floare,

Când gâza-n palma-nţepenită moare,

Când storc un fruct în cerul fad al gurii.

Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,

Să schimb în ger răsufletul căldurii

Şi-n labirint tocmirile nervurii

Înşerpuite-n frunza călătoare,

Să poruncesc vulcanului să tacă,

Să fiu din hoţ un bun samaritean,

Sălbatic vânt în blând zefir să treacă,

Cutremurul să-l fac domol alean

N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.

Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Să nu mai văd cum umbra-ţi se prelinge

Printre coline, sărutând amiaza

Şi din înalturi asfinţeşte raza

Ce-n tihna crucii din altar învinge?

Să nu mai simt cum ne-mpresoară oaza

Pădurilor şi umbra lor atinge

Bătrânul Şchei când peste uliţi ninge

De se opreşte-n neştiuturi fraza?

Vom adăsta mereu în toamna blândă,

Cu truda-n sânge, depănând poveşti;

Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.

Ce simplu spun: mi-eşti drag! Ne-am pus osândă

Să traversăm vecia în caleşti.