Știu, te întrebi ce e aia pecete. Și eu m-am întrebat. Așa că m-am dus la Selfi, într-o seară, când mergeam noi cuminți printre stele, și i-am arătat cu boticul cuvântul acela pe care îl tot scria pe caiet. Și Selfi mi-a explicat:

– Demult, cu multă vreme în urmă, pe Pământ, unde mergem noi acum, orice scrisoare pe care voiai să o trimiți undeva putea să facă săptămâni sau luni pe drum. În plus, nu existau plicuri și lipici, așa cum există astăzi, motiv pentru care n-aveai de unde să știi dacă scrisoarea ta nu cumva a fost citită și de alții. Pentru unii oameni era important să nu afle oricine lucrurile pe care le scriau ei. Așa se face că regii, dar și alți oameni importanți, au tot căutat o metodă prin care să poată lipi scrisorile. Să nu le poată citi alte ființe. Sau, dacă le citesc, să fie imposibil să lipească scrisoarea la loc. Au căutat și-au tot căutat o soluție, până când le-a venit o idee.

Să vorbești neptuniană nu e greu. Trebuie doar să vorbești subțire, subțire de tot și să inversezi literele în cuvintele pe care le spui. Adică, să nu spui ”bună!”, ci ”ănub!”, să nu spui ”foame”, ci ”emaof”. Și tot așa. În plus, că să te audă uriașii, trebuie să vorbești folosind o voce foarte foarte subțire. Încearcă!, sigur o să reușești din prima.

Color a învățat repede ce trebuia să spună. Lumi, Selfi și Music i-au pus pe hârtie un discurs interesant. Music a compus chiar un cântecel pe care urma să îl fredoneze în timp ce Color vorbea neptuniană. Că să aibă, zicea el, coloana sonoră. Așa cum se întâmplă în filme, când actorii fac lucruri extraordinare.

Nici nu-mi revenisem bine după tot concursul și neptunienii ne-au luat după ei în altă cameră, unde trebuia să se țină a doua probă a întrecerii noastre: ghicitoarea. Camera era înaltă, iar într-o parte avea amenajat ca un fel de scaun mare, de genul celui pe care stau, de regulă, regii și împărații. Unul dintre neptunieni s-a apropiat, greoi, de scaun. S-a așezat acolo și ne-a privit ca pe niște maimuțoi ce habar n-au că s-a inventat roata. Adică, nu mă înțelege greșit, dar pe mine mă enervează când mă privește cineva de sus. Și neptunianul ăsta nu doar că era înalt, dar se mai și cocoțase pe un scaun mare, mare de tot, ca să ne privească și mai de sus. Citeste continuarea aici.

În timp ce Selfi vorbea cu monștrii blănoși, eu mă tot întrebam ce-o fi ăla bilubici. Am jucat multe jocuri la viața mea, dar de bilubici n-auzisem niciodată. Și mă uităm la arătările alea și mă gândeam cât de repede fug ele și ce-ar trebui să fac să le întrec. Selfi s-a apropiat de mine și mi-a lămurit misterul.

– Timok, sala de bilubici e în camera alăturată. E mare, ca un stadion, pentru că la bilubici trebuie să alergi destul de mult, să sari peste diverse obstacole și să te strecori prin altele. Ca să înțelegi mai bine, gândește-te că intri în camera unui copil care nu și-a strâns jucăriile de multă vreme. Pe jos, te așteaptă tot felul de jucării ascuțite, care te îmbie să calci pe ele. În jurul tău, alte grămezi de jucării stau să cadă pe tine, așa că trebuie să te strecori pe lângă ele sau printre ele. Apoi, când credeai că ai terminat, va trebui să atingi cu boticul un buton și să pornești înapoi. Dacă te întorci fără să atingi ori să demolezi ceva, atunci ai șanse să câștigi. Bineînțeles, dacă neptunianul care concurează cu tine n-a ajuns, deja, înaintea ta.

Citește continuarea aici.

Știți ce am aflat eu de la Selfi? Mi-a povestit într-o seară, când stăteam și mă uitam la ochii ei. Probabil pentru că îi place mult de mine și pentru că, atunci când stau cocoțat peste ea și mă uit la ochii ei pare foarte bucuroasă, mi-a zis:

– Mai Timok, tu știi ceva despre Neptun?

...

Sezonul 2 al Aventurilor lui Timok tocmai ce se lansează acum. Sunt atât de bucuros, încât am scris o poezie haioasă. Doar pentru tine! Ce zici? Hai să ne auzim.