De ce-nnegresc o coală de hârtie?

A sângerat o toamnă care pleacă

Din lumea asta veșnic în derută

Și-am coborât uimit aceeași rută

Pe care vremea-n hăuri se îneacă.

Mă văd bătrân, aproape de o sută,

Apoi bărbat tăiș scoțând din teacă

Și tânăr brad căznindu-se să treacă

Prin ploi și vânt urlând de pe redută.

Adolescent, am revăzut prin ceață

Iubiri tăcute, spaime ce mă rup.

Am coborât avid în dimineață

Și iată-mă copil cu dinți de lup.

Acum când viața mi-a trecut prin față,

Mai pot spera să dobândesc un trup?

Se-nalţă bradul. Singur stă şi-aşteaptă,

Fără să ştie ce va fi să vină

O rază frântă, implorând lumină,

Viforniţa muşcând din el nedreaptă?

Doar stânca albă e cu el vecină.

Priviri de muguri către ea îndreaptă

Şi-o creangă-n cer a mai suit o treaptă,

Desferecând izvoare de răşină.

Departe-i drumul. Cerbul nu-l întrece

Şi poarta lumii a deschis visând,

Înveşmântat cu brumă-n noaptea rece

În preajma unui tron în slavă stând,

Al norilor ce nu mai vor să plece.

Dar primul trăsnet va veni curând.

- Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
- Ce-i mai urât în lumea ta ternară?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!
M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat - aprinsă odisee -
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.
Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.
- Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia!...Nu-mi răspunde.
Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:
Tăcerea e eternitatea mea.

Stăpân mă cred pe tainele naturii

Când rup o creangă sau strivesc o floare,

Când gâza-n palma-nţepenită moare,

Când storc un fruct în cerul fad al gurii.

Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,

Să schimb în ger răsufletul căldurii

Şi-n labirint tocmirile nervurii

Înşerpuite-n frunza călătoare,

Să poruncesc vulcanului să tacă,

Să fiu din hoţ un bun samaritean,

Sălbatic vânt în blând zefir să treacă,

Cutremurul să-l fac domol alean

N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.

Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Să nu mai văd cum umbra-ţi se prelinge

Printre coline, sărutând amiaza

Şi din înalturi asfinţeşte raza

Ce-n tihna crucii din altar învinge?

Să nu mai simt cum ne-mpresoară oaza

Pădurilor şi umbra lor atinge

Bătrânul Şchei când peste uliţi ninge

De se opreşte-n neştiuturi fraza?

Vom adăsta mereu în toamna blândă,

Cu truda-n sânge, depănând poveşti;

Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.

Ce simplu spun: mi-eşti drag! Ne-am pus osândă

Să traversăm vecia în caleşti.

Adrian Munteanu - poet, actor, performer